Parcul National Calimani  
   
home  /  documente  /  proiecte  /  noutati  /  Informatii_publice  /  contact
 
romana  /  english
 
 
Infiintarea parcului
Comunitatile
Legende si traditii
Calendar evenimente
Muzee
Carti
Art page
Echipa
Harta turistica
Trasee turistice
Atractii turistice
Ghidul turistului
Posibilitati cazare
Prognoza meteo
Pachete turistice
» cu ghid
» foto safari
Tarife si taxe
Flora
Fauna
Criptogame
Peisaje
Habitate
Oportunitati de cercetare
Galerie foto
Link-uri
PNC info contact
Adrese utile
 
Art page
COLIND CATRE STELE, de Casian Balabasciuc
A fost o toamnă ca toate toamnele întâmplate în lungu sir al miilor de ani de când pădurile au îmbrăţişat munţii şi colinele. Se nimereşte în asemenea toamne adânci ca vânturi reci, venite din ţinuturi veşnic îngheţate, să necăjească răutăcioase frunţile înalţilor arbori din ţara codrilor de brad şi molid. Mai ales către căderea nopţii, când întunericul adanceşte misterul sălbaticelor coclauri pe care mai vieţuiesc arborii, mai ales atunci par a se înteţi vântoasele îngheţate ce prevestesc triumful iernii care se apropie. într-o astfel de toamnă banală, pe ramurile bătrânului brad de lângă izvorul cu afiniş se ridicau dolofane şi ţanţoşe conuri inrasinate, semn că anul fusese mănos. Dar cum trufia nu este o trăsătură a celor înţelepţi, fiindcă totul este vremelnic pe pământ, oricât de puternic şi neasemuit pare a fi, curând vânturile cele reci începură să smulgă solzii conurilor împlătoşate, aruncându-i ca pe nişte zdrenţe netrebnice prin cotloane. Şi aşa, odată cu rămăşiţele acelea, au început să zboare în marunte vârtejuri seminţele aripate ale bătrânului brad. Mii de seminţe au împrăştiat în jur vânturile în acea toamnă bogată şi pustiită. Unele au căzut aproape de trunchiul vigurosului brad, căci seminţele sale sunt mai mari şi mai grele decât ale altor arbori înrăşinaţi. Altele au plutit învârtite de curentii văzduhului mai departe, peste văgăuni şi pâraie, poposind în cele mai neaşteptate locuri, fiecare după norocul său. Până la căderea zăpezii multe au fost ronţăite de veveriţele jucăuşe, puse pe şotii, sau de şoarecii fricoşi, cu blăniţe mohorâte şi dinţişori lungi. Pe altele le-au cules cu ciocurile lor puternice şi arcuite cocoşii de munte porniţi în căutare de hrană prin afinişuri. Altele s-au pierdut pur şi simpiu prin crăpăturile stâncilor sterpe. Când la sfârşit de octombrie a căzut prima zăpadă, pe cetina bătrânului brad nu mai rămăseseră decât tijele, ca nişte lumânărele brune şi subţiri, amintind ştiutorilor de conurile verzui, dolofane, cu mireasmă plăcută.
Chiar şi sub zăpada groasă chiţcanii cei prădalnici şi mereu flămânzi săpând galerii întortocheate, nu au contenit să caute hrană toată iarna devorând cu ronţăieli grăbite seminţele găsite în cale. Uneori, la rândul lor erau pândiţi de vulpile dibace sau de bufniţele cu gheare sigure si neiertătoare, căci foamea este cea mai feroce sălbăticiune care muşcă din tot ce este viu, dacă nu este potolită din vreme.
Când sosi primăvara coastele munţilor începură să şiroiască sub zăpezile dovedite de soarele din ce în ce mai stăruitor. Mai întâi uşor, abia vizibi, apoi din ce în ce mai tare, până când mici pârâiaşe începură sa curgă dinspre culmi către valea ferecată încă în crustă de gheaţă. Odată cu gâzele trezite la viaţă de căldura abia înfiripată se dezmorţiră şi seminţele bătrânului brad. Câte or mai fi fost şi câte or mai fi rămas după foamea de o iarnă şi câteva luni din primăvară a măruntelor vieţuitoare de pe coasta muntelui împădurit, şi-au desfăcut trupurile să lase în pragul lumii tulpinitele mici şi fragile, aidoma tuturor nou născuţiior. O asemenea făptură şi-a găsit loc de găzduire pe o ridicătură abia răsărită ia poaiele unui mal râpos. Un firicel de viaţă, plăpând şi neajutorat, care căuta în fiecare dimineaţă, CU creştetul înrourat, potecile nevăzute ale fuioarelor de vânt strecurate pe deasupra frunzelor uscate. In juru-i tremurau alţi pui la fel de mărunţi, dar si câţiva mai măricei, brazi şi molizi, deloc pe măsura uriaşilor părinţi. De sus tare, de acolo unde norii înşeală seninul, îi priveau mândri şi drepţi cei mari.
Puiul de brad învăţă să măsoare trecerea timpului urmărind uriaşa pendulă a vremii în necontenitul ei ritm noapte- zi, noapte-zi. Apoi învăta ce înseamnă răbdarea. Intr-o zi atenţia îi fu atrasă de nişte sunete ciudate, nişte fluierături nostime. Ascultă cu luare aminte, uitând pentru o vreme sa mai urmărească şuviţele de vânt, şi găsi că sunetele acelea se îmbina armonios într-o înşiruire plăcută auzului. Era un cântec, un tril. Nu mult după aceea văzu şi fiinţa minunată care îl născocise. Era o pasăre mică ce sălta veselă prin cetina unui vecin, un molid de-o şchioapă căţărat catre partea de sus a malului. Pentru că îi plăcea nespus, îşi dori să ţină şi el pe ramurile sale pasărea măiastră. Dar era atât de mic şi fraged, încât nici macar gamalia aceea cu pene nu-i dădea importanţă. Şi înţelese ca trebuie să aibă răbdare până va creşte.
Veni şi vara cu soare şi căldură. Pasărea îşi făcuse cuib în coroana inalta a unui molid şi nu mai cânta. Era acum ocupată cu îngrijirea celor patru pui ai săi, care o întâmpinau gălăgioşi ori de câte ori se întorcea din drumurile sale cu hrană în cioc. Intr-o dimineaţă auzi zvonuri de clopote şi talangi apropiindu-se din vale, pe povârniş. Curând văzu cu groază sute de copite care striveau în jur pământul. Boturi flămânde pufneau nemulţumite rupând tot ce era verde şi fraged. Deasupra cerul se acoperi, dar nu cu norii cei albi şi pufoşi pe care îi ştia atât de bine.Un iz greu, înnăbuşitor, coplesi brutal parfumul de răşină. Să fi fost oare sfârşitul lumii pe care îl prevesteau în sclipiri palide stelele nopţilor senine ? Sunete înfundate, ca niste mormăieli îngânate, izbucneau când şi când din turma rău mirositoare. Calvarul a durat o jumătate de ceas. Apoi locurile s-au luminat iar, de parcă soarele ieşise din turmă strălucind nepăsător. Pământul era scormonit de copite, iar duhoarea înnecăcioasă stărui mult timp, până când un vânt stârnit din vale o alungă cu greu. Firele de iarbă, ca şi o sumedenie de tulpiniţe ale frăţiorilor, tăvălite şi retezate de foamea oilor, păreau o armată învinsă şi sfârtecată. In acea zi puiul de brad învăţă că mai exista ceva în afară de viaţă. Ceva cumplit,trist ca un pustiu, ceva misterios si cutremurător, care poate cuprinde orice fiinţă de pe această lume pe neaşteptate. Acel ceva, atât de asemănător distrugerii şi neantului, se numeşte moarte. Tot în acea zi puiul de brad desluşi sentimentul de teamă, instinctul de împotrivire la tot ce poate fi rău şi de nedorit. De atunci, de câte ori auzea suind din vale zgomotul talăngilor, puiul de brad tremura îngrozit, răbdând frica morţii. După fiecare trecere a turmei tot mai puţini erau fraţii rămaşi în viaţă, tot mai multe tulpini schilodite îşi lăcrimau răşina pe răni şi tot mai frământat rămânea pământul. Trecuseră trei ani. In jur puii de molid, cei câţi mai rămăseseră în viaţă după năvălirile turmelor de oi şi vite, se înălţaseră binişor. Brăduţii de aceeaşi vârstă erau însă mai scunzi, mai mărunţei. Prietenul nostru, puiul de brad, înconjurat de câţiva molizi de o vârstă cu el, îşi continua viaţa cu aceeaşi răbdare resemnată cu care arborii adastă trecerea vremii. Intr-o dimineaţă, pe malul înalt se rostogoli un ghem maroniu, care se opri in dreptul puiului de brad. Ghemul se desfăcu de îndată şi un botiş rotund, umed, se apropie de cetina crudă să o miroase. Pufni apoi scurt si mica dihanie o zbughi înapoi pe povârniş, de unde o coti din nou spre vale, însoţită de o altă făptură aidoma. Cele două mogâldeţe se rostogoliră încleştate, desprinzându-se imediat ce ajunseră pe tăpşan. Brăduţul auzi paşi rari şi apăsaţi, apoi văzu ivită pe malul înalt ursoaica cea îngrijorată ca nu cumva celor doi jucăuşi să li se întâmple vreun rău. Unul dintre ursuleţi sări peste o buturugă veche, aflată de ani de zile într-o, adâncitură a dealului, dar neîndemânatic, se poticni şi căzu de-a berbeleacul dincolo de obstacol. Celălalt, de parcă abia aşteptase momentul, se repezi asupra celui rostogolit încercând să-i prindă în dinţi o ureche. Se răzgândi la fel de brusc, şi se avântă pe tulpina unui brad tânăr. Curând nu se mai văzu dintre cetini. Celălalt, încântat de idee, se repezi după fratele său. Se zbenguiră o vreme printre ramuri. Ursoaica se mulţumea să-i urmărească de la distanţă, rupând când şi când din iarba fragedă. Puiul de brad privea în tăcere joaca ursacilor. Regreta că nu se poate prinde şi el în hârjoana celor de vârsta lui. Păstră amintirea acelei zile printre imaginile cele mai dragi.
Mai târziu învăţă să măsoare trecerea vremi în anotimpuri. Erau patru: iarna, cu geruri, singurătatea şi poverile zăpezilor, primăvara cu reîntoarcerea cântătoarelor şi descătuşarea izvoruiui, vara cu căldura cea mare, cu ploile repezi îndemnate de tunete supărate şi toamna cu brume şi muget de cerbi. Într-una din verile călduroase, un trăsnet năpraznic lovi bradul bătrân ce apăra cu coroana lui mare desişul iţit lângă tulpină. Fusese o bubuitură teribilă, însoţită de pârâieii mărunte. Scântei verzi şi albe sclipiră în jur înghiţite imediat de o lumină violentă, albă, strălucitoare. Secunda se spărsese în cioburi de infinit, iar trupul bradului colosal se desfăcu în sute de aşchii mai mari sau mai mici, aruncate în neorânduială la zeci de metri distanţă. Coroana se frânse, căzând cu zgomot de crengi rupte şi cetină răvăşită. Când totul se potoli nu mai rămăsese decât o frântură de trunchi zdrenţuit, iar picăturile de ploaie păreau că fac un zgomot teribil pe frunzele late ale buruienilor. Apăruse un gol nefiresc, umplut nurnaidecât de tăcerea pădurii ce cădea în sus printre picăturile ploaie.
Vremea trecea mereu, iar anotimpurile se înşiruiau în aceeaşi ordine neştirbită. Acum puiul de brad era de o şchioapă şi privea de sus, cu oarecare mândrie, la ghioceii albi şi nobili, sau la zemoasele frăguţe care punctau cu roşu malul râpos, la rugii cu mure dolofane, ba chiar şi la tufele de zmeură pe care aproape că le depăşea în înălţime. Fusese norocos, căci era înconjurat de câţiva molizi mai înăltuţi, iar ciutele nu dăduseră de el să-i rupă vârful, cum păţiseră alţi fraţi în timpul iernilor cu mult omăt. Se bucurase nespus când primul piţigoi i se aşezase pe ramurile dinspre vârf şi ciripise războinic, anunţând sfârşitul uneia dintre lungile ierni. Poate chiar acelaşi piţigoi ciugulise cele câteva omizi care porniseră la prădat spre vârful crenguţelor şi îi ronţăiau cu lăcomie cetina.
Fusese încă o lecţie pentru el din care desprinsese că nu tot ce ţi se pare frumos este şi prietenos. lubise zborul colorat al fluturilor. Erau ca nişte fulgi mai mari care se vânzoleau prin aer şi făceau salturi curioase, nebănuite. Se bucurase chiar când un asemenea fluture poposise pe una dintre crenguţele sale şi pipăise curios, cu antenele lui subţiri, delicate, cetina fragedă. Mai mare îi fu bucuria când fluturele îşi lăsă la baza rămurelei câteva ouă mici şi rotunde, ca nişte mărgele mărunte. Se gândea că din acele ouă vor ieşi alţi fluturi la fel de sprinţari, care vor înveseli cu zborul lor văzduhul. Dar primăvara următoare din ouă apărură nişte larve urâte, fără nici o asemănare cu fluturii, care începură să-i roadă acele verzi. Se şi vedea prădat şi jerpelit. Noroc cu piţigoiul care îi sărise în ajutor şi ciugulise cu ciocul sprinten toată acea bandă a tâlharilor de cetini.
Îndrăgise locul în care s-a născut. Chiar dacă malu! râpos nu oferea o privelişte neasemuită, chiar dacă pământul în care îşi răspândise rădăcinile era bogat şi hrănitor, chiar dacă mai exista teama de viscole sau trăsnete, teama de ciutele înfometate, gata să-i roadă scoarţa tânără, locul era plăcut, căci era un colţ de pădure, un loc cu atâţia semeni, cu atâtea poveşti...
Devenise deja un brăduţ chipeş. Stăruia să ajungă aidoma străbunului colosal pe care numai trăsnetul năpraznic reuşise să-l doboare.Ştia că avea să mai treacă mult timp până atunci, că mai erau de îndurat multe zăpezi grele şi veri uscate , dar se simţea în stare să le înfrunte, căci era tânăr, aproape ieşit din copilărie, iar la asemenea vârstă nimic nu ţi se pare de netrecut. O nouă iarnă tocmai îşi risipise zăpezile peste lume, ameninţând cu ger şi viscol. Zilele se sfârşeau repede, dar nopţile păreau nespus de lungi. Noroc cu molizii vecini, care ştiau o mulţime de snoave şi nu oboseau niciodată să le şoptească. Se apropia Crăciunul, iar o astfel de sărbătoare nu poate fi trecută cu vederea nici de vietăţile din inima pădurii. Se întâmplă ca într-una dintre dupăamiezile acelea scurte să apară călcând pe zăpada pufoasă un om. Nu era pădurarul. Pe pădurar îl cunoştea după hainele sale verzi ca cetina molidului bătrân. Era un străin pe care cine ştie ce gânduri îl mânaseră prin acele pustietăţi nelocuite. Un bărbat scurt, înţolit cu haine ponosite, cu faţa nerasă şi privire încruntată. Se opri în dreptul pâlcului de molizi să prindă cu degetele scurte şi nu prea curate cetina unuia, pe care o scutură. Părea că îl cântăreşte. Se strâmbă nemulţumit şi dădu să se întoarcă. O privire fugară trecu printre cei câţiva arbori tineri, dând de cetina bradului. Mormăi ceva şi se afundă desiş năzuind către brad :
- la uite-l ! Era ascuns, de aia nu l-a luat nimeni până acuma. Hei, arată bine ... Face parale bune
Îşi descheie haina, scoase de la brâu o bardă cu coadă scurtă, se aplecă şi ...
Brăduţul simţi loviturile chiar dacă tulpina îi era amorţită de ger. Nu înţelegea ce se petrece. Mâna aceea străină îi strângea tulpina cu duşmănie parcă. Apoi i se păru că cerul se răstoamă, iar lumea se răstoarnă odată cu el. Se pomeni într-o poziţie ciudată, târât prin zăpada pufoasă. Puţin mai încolo omul străin îl aruncă pe umăr şi porni pe aceleaşi urme pe care venise. Se făcu întuneric...
Locul în care îşi reveni îi era străin şi de neînţeles. În jur zări nişte forme ciudate, nemaivăzute. Se simţea vlăguit, îi era prea cald, iar deasupra nu mai zărea cerul înalt şi curat. Nu putea respira aerul închis. Încercă zadamic, cu vârful unei crenguţe, să dea de un curent de aer proaspăt. Îi era rău şi ramurile îl dureau. Abia acum observă că cineva îi agăţase pe cetina verde nişte zorzoane al căror rost nu îl putea înţelege. Era chiar şi un şirag de beculeţe care se aprindeau şi se stingeau pe rând. Poate că s-ar fi bucurat cu ele dacă nu i-ar fi fost atât de sete. Încercă să-şi amintească ce se întâmplase. Frânturi de vorbe, imagini înceţoşate îi reveneau în memorie. Simţurile amorţite îl părăseau din ce în ce mai des. Parcă revedea nişte oameni. " Cât face brăduţul ăsta ? ".
Miros greu de băutură şi fum de ţigară. Duhoare de transpiraţie, voci dogite. "Dai o juma' de ţuică ? Face, e fain ..." . Gesturi şi mişcări violente. Smucituri... întuneric... Trepidaţii. " la-l, dom' le , l-am adus tocmai de la munte " . Îi era dor de cer, dor de ceilalţi. " O sută de mii e chilipir nene !". Feţe negricioase de oameni agitaţi şi zgomotoşi. "E brad ,domnu dacă nu te pricepi nu cumpăra.”
Ard beculeţele în ramuri. Se simte stânjenit. Ceilalţi ar râde dacă l-ar vedea aşa. În cameră e cald şi prea puţin aer. Prea cald ... Se aud glasuri de copii. Este lumină sau întuneric? Un strop de apă. Ce plăcută era roua dimineţilor de vară ! Întunericul cade ca un văl. Întuneric. Cât timp o fi trecut? Aha, beculeţele acelea nefireşti au dispărut. l-au luat şi jucăriile de pe ramuri. E frig. De unde mirosul neplăcut? Un câine jigărit scotoceşte un maldăr de gunoi. În jur hârtii mototolite, cioburi, zdrenţe. O groapă de gunoi. Ce bine era acolo sus, în munţi. Acasă. Şi cât era de frumoasă viaţa acolo! lar cerul... Cerul era albastru. Chiar şi noaptea, când stelele pâlpâiau vesele. Un strop de viaţă. Doar un strop...
 
 
     
 
 
Web Design for Business® by Logic Industry®